A venit, a venit toamna.
După o vară lungă şi senină, vremea s-a potrivit cu prognozele anunţate de organizatorii Făget Tour, o zi de 15 septembrie care pe unii i-a convocat la serbări de începere a şcolii, iar pe noi ne-a lăsat să ne mai facem încă o dată de cap, să batem cîmpii, la propriu, pe teren propriu. Norocul meu că la şcolile Sorinei şi Cristinei festivităţile erau programate, firesc, luni dimineaţă, aşa că dis de dimineaţă ne-am pornit cu toţi spre Roată. Aş fi vrut s-o înscriu şi pe Cristina pe traseul scurt, dar ştiind că la un moment dat ne va prinde ploaia pe traseu am zis că mai bine nu. Aşa că am i-am delegat funcţia de fotograf. Am ajuns pe la 9:15, am parcat lîngă maşina lui CRDI care era deja prezent şi am început să intru în atmosfera concursului. Majoritatea alergătorilor îşi făceau deja încălzirea, bicicliştii completau foarte bine peisajul. Am fost convocaţi cu punctualitate la şedinţa tehnică unde “Bogya tatăl şi fiul” ne-au descris traseul şi ne-au explicat modul de folosire a SI-cardului.
Primii la start au fost cei 16 biciclişti, care au plecat pe traseu la 9:55. Ne-am adunat şi noi în zona startului, am recunoscut alergători de la ture precedente, era şi Horaţiu de la Runners Club şi Ioana Mica şi Florin Ianovici de la Braşov, chiar şi Cornel Misca, alergătorul cu proteză la picior, pe care l-am felicitat pentru ambiţie şi consecvenţă. Am făcut poza de echipa – TransarT RunneR -cu CRDI şi Cosmin, fiind prima dată cînd reuşeam să fim prezenţi toţi trei la start. Nu eram foarte mulţi, nu era ditamai poarta la Start dar, poate, tocmai de aceea, era o atmosferă intimă şi caldă, în ciuda vremii răcoroase. Ne-am amuzat cu toţii cînd a trebuit să lăsăm să treacă printre noi o dacie-papuc (precum skodele din tururile cicliste) şi apoi din sens invers un tractor cu motocositoare. Tamas a menţinut atmosfera de glumă trăgînd linia de start cu papucul în praful drumului, după care s-a trecut la clasica numărătoare inversă.
Mi-am adus aminte în ultimul moment că am ceasul nou pe mînă, aşa că am pornit la ţanc şi cronometrul şi am pornit. M-am uitat cu coada ochiului după Sorina şi Cristina, le-am făcut cu mîna după care am început să mă gîndesc ce “strategie” de cursă să adopt. Adevărul e că încă sînt un novice şi nu aveam niciuna. Într-o primă fază mi-am zis să încerc să mă ţin după Horaţiu, întrucît avea tricoul ăla galben fluorescent, deci era o ţintă uşor de ţinut în vizor. Speranţe deşarte. Horaţiu era deja departe, a luat avans după primii 500m, cînd s-au despărţit traseele A şi B. Aşa că am luat-o voiniceşte pe prima pantă uşoară. Nu prea îmi plăceau pietrele care se rostogoleau sub picior şi am căutat marginile mai înierbate ale drumului. Dar mai rău era că nu-mi găseam ritmul respiraţiei. M-am gîndit că poate am mîncat prea mult dimineaţă, dar şi aerul parcă era umed. După ce drumul a devenit mai drept mi-a revenit şi suflul şi am început să alerg normal printre case. Plutonul fruntaş însă dispăruse din vizor. Aşa că am tras o duşcă bună din bidonul cu Optonia, am tras cu ochiul la ceas – eram abia pe la km 3. În spatele meu auzeam respiraţia altui alergător dar îmi era lene să mă întorc să văd cine e. Mă gîndeam că ar fi fost bine să fie CRDI, să alergăm împreună. N-a fost nevoie să-mi bat prea mult capul căci a mărit puţin ritmul şi a trecut în drept cu mine, era Florin Ianovici. Eram puţin surprins, eram convins că e în faţă. Am alergat o vreme în paralel dar mi-am dat seama, la fel ca în Apuseni, că nu mă simt confortabil să alerg cu cineva în paralel. Aşa că mi-am propus că stau în trena lui. Naivitate maximă, am reuşit să ţin pasul cîteva sute de metri, după care condiţia lui fizică şi experienţa şi-au spus cuvîntul – mergea ceas iar eu rămîneam în urmă încercînd să-mi găsesc ritmul. Exact cum se întîmplase în Apuseni. E clar că încă am de învăţat. De la alţii şi mai ales de la mine, să mă învăţ pe mine însumi. Mi-a venit în minte o zicere a lui Seth Godin: “nu vă comparaţi niciodată interiorul cu exteriorul altcuiva”. Aşa că mi-am continuat cursa solitar. Aproape solitar, căci am salutat pe traseu o pereche în vîrstă ieşită la drumeţie şi care mi-au urat şi ei succes, iar la scurt timp am ajuns şi la primul punct de control. Am introdus rapid SI-cardul în dispozitiv şi am plecat mai departe, nu aveam nevoie de apă căci bidonul din mînă încă era plin.
Şi am intrat în pădure. Eee … aşa da, altă poveste. Mirosul de frunze, drumurile întortocheate, vreascurile de pe jos mi-au readus aminte la modul proustian drumurile lungi şi tăcute prin pădurile Feleacului în care mă lua bunicul meu în căutarea vreunui lemn bun de grindă sau pentru foc şi în care mă minunam cum de nu se rătăceşte căci nu urmam deloc potecile şi drumurile … M-am scuturat de reverie şi am căutat cu atenţie bulina portocalie, nu cumva să mă rătăcesc. Dar nu era cazul, traseul era bine marcat. Doar că avea porţiuni abrupte, la capătul cărora mă mai opream să mai trag o duşcă din bidon. Într-un astfel de moment m-a depăşit o pereche de atleţi, se vedea pe fizicul lor că fac sport de mult timp. Pe ea am văzut-o după aceea pe podium, iar cel care o însoţea cu sfaturi şi încurajări părea a juca rol de antrenor, întrucît nu avea număr de concurs. M-am luat după ei, dar se pare că încă nu m-am învăţat să alerg constant, aşa că – furat şi de frumuseţea pădurii şi de amintirile din copilărie – îmi tot dădeam drumul la sprinturi pe coborîri şi încetineam pe urcuşuri, aşa că o vreme ne-am tot depăşit reciproc, schimbînd impresii. Surpriza a fost să vedem că am ajuns din urmă o biciclistă, ba chiar un biciclist făcea deja cale întoarsă, nu ştiu de ce. Ieşirea din pădure s-a făcut pe o pantă abruptă pe care am mai fost ajuns de un alergător care a luat-o peste cîmp spre drumul din Sălicea – se vede treaba că ştia traseul. Oricum nu mă puteam ţine după el, aşa că am urmat marcajul care făcea o mică buclă şi am ajuns şi eu la drumul pietruit. Parcă îmi părea rău că ieşisem din pădure, dar ştiam că spre final vom intra din nou. Revenind la “civilizaţie”, mi-am pus căştile în urechi şi am luat-o la goană pe drumul larg ce-ţi permitea să admiri şi peisajele din jur.
Am parăsit repede drumul pietruit cînd am ajuns la al doilea punct de control şi alimentare. Am introdus cardul in dispozitiv, am luat o bucată de banană şi cîteva bucăţi de dextroză şi m-am luat după alergătorii care m-au ajuns din urmă în acest punct. Unii şi-au luat beţe de pe jos – pentru cîinii de care ne povestise Tamas sau pentru urcarea Măgurii ce se profila în zare, nu mi-am dat bine seama. Începuse de ceva vreme o ploaie măruntă. Pe cînd să mă pornesc în urmărirea lor, a sunat telefonul. Am liniştit-o pe Sorina că sînt bine, că aici nu plouă tare, că tocmai m-am realimentat. Mi-am pus din nou căştile şi am repornit muzica. Piesa venită în mod aleator se potrivea de minune – nişte ruşi ce cîntau pe ritmuri gipsy, acompaniaţi de lătrăturile cîinilor de prin curţi. Apropierea de Măgură se făcea printr-un cîmp înierbat, am simţit cum se îngreunează încălţările de la apa. Pe dealul semeţ se înşirau alergătorii. Am ajuns şi perechea din pădure, am încercat să fac o glumă strigînd: “Uuundee e telegondoolaa ?”, dar cred că nu a fost prea apreciată. Nu toată lumea se entuziasmează ca mine cînd se apropie de un munte, la mine e pasiune veche – prefer oricînd o căţărare în patru labe unui drum semiînclinat. Dar tot cred că am reuşit să-i mai îmbunez umplîndu-le paharul cu apă din bidonul pe care m-am obişnuit să-l port cu mine (după ce l-am văzut pe Tamas şi pe alţii la Maratonul Apuseni că procedează la fel). Faza faină a fost că atunci cînd am ajuns la baza Măgurii s-a schimbat melodia din căşti, a început – pentru mine mobilizator – prima parte din Simfonia a 5-a de Beethoven. Aşa că am început să pun pas după pas în ritmul orchestrei, căutînd zona cu iarbă mai măruntă sau chiar porţiuni doar cu pietriş, pentru a mă uda cît mai puţin. A fost un urcuş care mi-a făcut mare plăcere, aproape că mi-a venit să chiui cînd am ajuns în vîrf. De fapt nu ştiu de ce n-am făcut-o. Am tras rapid un tur de orizont (faină privelişte), am bifat şi punctul de control din vîrf şi m-am pornit la vale, exact pe refrenul de la Turn The Page (varianta Metallica): “Here I am / On the road again / There I am / Up on the stage / Here I go Playin' star again / There I go / Turn the Page”.
Încă mai aveam contact vizual cu alergătorii din faţă, aşa că am încercat să accelerez, poate îi ajung. Dar şi ei erau mînaţi de bucuria că scăpaseră de urcuş, aşa că în scurt timp au dispărut printre copacii ce apăruseră pe traseu. Am mai tras o duşca zdravănă de apă şi am ajuns la drumul larg ce alunga atmosfera bucolică de pînă acolo. M-am gîndit un pic dezamăgit că pe drumul acesta vom coborî pînă spre finish, dar alergătorul de care mă apropiasem a virat brusc la dreapta. M-am luat după el, am urcat din nou vreo 500m, m-am ferit din calea unui ATV şi am continuat pe drumul nisipos ce se aşternea în faţă. Am mai salutat şi vreo două grupuri de turişti (unul de bătrînei, altul de copii) şi i-am dat bice mai departe. Pentru o bună perioadă preocuparea mea a devenit găsirea porţiunilor mai întărite, simţeam că n-am randament pe nisipul fin al drumului. Ritmul finlandez din căşti (Luomuhappo - Temppeliherrain Paluu) mă ajuta să păstrez cadenţa. Apoi drumul a cotit stînga, mai întîi pe lîngă pădure şi apoi de-a dreptul prin pădure. M-a prins din nou un entuziasm copilăresc şi-am luat-o haiduceşte la vale. Mînat de ritmul de swing al celor de la Tape Five – Bad Boy Good Man, abia m-am oprit la punctul de control să-l bifez şi am continuat să alerg cu ochii cînd la cărare, să nu-mi pună piedică vreo rădăcină, cînd la copaci, vînînd următoarea bulină portocalie. M-am trezit din jocul ăsta cînd am ieşit brusc între casele din Făget, la o intersecţie în care bulina portocalie era plasată neutru, pe stîlpul din mijlocul intersecţiei. Mi-am adus aminte de indicaţia lui Tamaş, de a ţine drumul principal, aşa că am continuat pe drumul din faţă. Am mai alergat vreo 300m, căutînd o nouă bulină care să-mi confirme că alesesem drumul bun. Nici o bulină. Derutat, am făcut cale întoarsă şi am ajuns la intersecţia buclucaşă. Tocmai atunci ieşea din pădure un alt alergător care mi-a spus că e bun drumul pe care o luasem iniţial. Aşa că ne-am pus amîndoi din nou pe alergat. Bulina portocalie de pe un bolovan mare şi rotund mi-a redat încrederea, aşa că am accelerat printre casele din ce în ce mai dese.
Începuseră să cadă din nou stropi de ploaie, dar ştiam că nu mai e mult pînă la Drumul Sf. Ioan. Iat-o şi pe doamna Bogya la intersecţie, cu pelerină roşie, făcîndu-mi semne încurajatoare că pot traversa strada Făgetului fără grijă. Într-adevăr, nici o maşină, dar de sus s-a pornit duşul. Mi-am ridicat mîinile în sus, amintindu-mi cum umblam aiurea prin ploaie în studenţie, fredonînd acum ca şi atunci:
“Time to run
Time to aim your arrows
At the sun
Takes it easy, baby
Don't move too fast
And you want your love to last
Oh, you've been movin' much too fast”.
Noroc că n-am ratat indicatorul care mă scotea de pe asfalt şi mă întorcea din nou pe drumul din pădure. Eram din nou cu alergătorul care mă scosese din impas la intersecţia anterioară. Eram fleaşcă după ploaia de pe drum care nu se mai simţea aşa abitir în pădure. I-am zis – cred că avem 2-3 kg în plus pe noi. Am continuat să alergăm în paralel pînă cînd a început să sune telefonul. Sorina îşi făcea cu siguranţă griji din cauza ploii. Impulsul iniţial a fost să nu răspund, dar uitîndu-mă la ceas, am văzut că mai aveam de alergat vreo 4 km. Aşa că am pierdut contactul cu partenerul de drum oprindu-mă să scot telefonul din buzunar. Am renunţat şi la căşti, erau ude leoarcă, am asigurat-o pe Sorina că-s în regulă şi că în pădure nu plouă tare, am băut restul de apă ca sa nu mai sune în bidon şi am pornit-o din nou la alergat. Hainele deveniseră grele de apă, lentilele ochelarilor îmi erau ude, dar n-aveam nimic uscat cu care să le şterg, aşa că le-am lăsat să se uşte singure. Am mai primit o incurajare de la cineva care urca în sens invers, şi am ajuns rapid la cărările înguste şi abrupte de la finish. Deja se auzea muzica de la Roata; am încercat s-o sun pe Sorina să-i spun că ajung, dar nu aveam semnal. Cineva mi-a zis să am grijă, că e alunecos, eu, simţind finalul aproape, am tras un chiot: Piireeellliii !, şi mi-am dat drumul la vale. Încălţarile Kalenji şi-au făcut datoria pînă la final şi m-au scos teafăr pe asfalt. Sorina era la post, Cristina la fel – se străduia să facă poza de finish. Am fost îndrumat spre postul final de control unde am introdus pentru ultima oară cardul în gaură şi am observat al doilea fotograf, cu pelerină galbenă. Ar fi fost frumos să fie mai mulţi pe traseu, mai ales în anumite zone mai spectaculoase din pădure, dar vremea cred că i-a cam ţinut acasă.
Am primit îmbrăţişările calde ale fetelor, mi-am adus aminte cu întîrziere să-mi opresc cronometrul, ne-am felicitat reciproc cu Florin şi alţi alergători, după care m-am năpustit asupra feliilor de pepene. Am revenit apoi la zona de finish, să-l aşteptăm pe CRDI şi Cosmin. Cristina făcea în continuare poze, am mai făcut şi eu; a ajuns şi CRDI după vreo 10 minute, cu ceva probleme la genunchi – a păţit ce-am păţit eu în Apuseni, iar spre final şi Cosmin, mulţumit de cursă şi mai ales de peisajele pe care le admirase pe traseu.
Ne-am schimbat cu toţii cu haine uscate şi am savurat cu mic cu mare ceea ce subliminal ne mînase pe toţi în luptă: guyaşul pregătit cu mare pricepere de gazde. Buna dispoziţie a tuturor s-a transmis pe curenţi ascendenţi, astfel că în scurt timp norii au început să se împrăştie. Făget-tour s-a încheiat cu festivitatea de premiere, iar concluzia a fost că o sa revenim cu siguranţă la ediţia de anul viitor, ba chiar vom mai face cu siguranţă traseul pînă atunci, profitînd de faptul că marcajele au toate şansele să rămînă, fiind făcute cu vopsea pe copaci.
Mulţumiri familiei Bogya şi tuturor celorlalţi implicaţi în organizarea acestui eveniment care merită mult mai mult promovat. Şi pînă să o facă alţii, cel mai important este să-l promovăm cei care am participat, astfel încît la anul, fiecare să-şi aducă cunoscuţii fie să alerge, fie să sprijine organizatorii ca voluntari, fie să încurajeze şi fotografieze participanţii.
Rezultate Făget Tour
Semimaraton trail 21 km, 600 m dif. de nivel
Lazar Cristian, 02:09:58
locul 14 din 24 la categoria 30-39 ani
Dima Cristi, 02:19:46
locul 16 din 24 la categoria 30-39 ani
Constantin Cosmin, 03:03:59
locul 24 din 24 la categoria 30-39 ani
Detaliile tehnice ale cursei:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu