Primul meu maraton - MPC 2012

Anul acesta a fost pentru mine unul al debuturilor. În aprilie m-am decis să încerc să trec de la crosurile de 5-7 km la semimaraton. Momeala perfectă a fost Maratonul Internaţional Cluj, din aprilie. N-a fost uşor, nu eram pregătit nici fizic, nici “logistic”, dar după finalul cursei deja mă întrebam cînd voi mai avea ocazia să repet aventura. Ocazia a venit repede, astfel că al doilea semimaraton la care am alergat, Braşov Marathon, a fost şi prima alergare montană. Un debut realizat din nou “acasă”, căci, deşi sînt născut şi locuiesc în Cluj, copilăria şi adolescenţa mi-am petrecut-o la Braşov. De data aceasta m-am îndrăgostit iremediabil de alergarea montană. După o vară lungă, cu alergări montane şi urbane, MPC-ul despre care auzeam poveşti minunate, mă ispitea irezistibil. Am trimis cu emoţie aplicaţia pe site şi am aşteptat surescitat emailul de confirmare. Cînd l-am primit, m-am bucurat mai tare decît atunci cînd aflasem că intrasem la facultate. Căci mi se deschidea poarta spre o lume cu oameni şi locuri minunate. Urma aşadar un nou debut “acasă”, debut căci urma să fie primul meu maraton şi “acasă”, întrucît în Zărneşti am bunici, unchi, mătuşi, veri, naşi, prieteni. Piatra Craiului am batut-o la pas încă de la 5 ani, Prăpăstiile, Zănoaga, Curmătura, Plaiul Foii sînt locuri pline de amintiri.

Am păşit aşadar cu melancolie vineri seara pe străzile din centrul Zărneştiului, mi-am validat rapid înscrierea, graţie bunei organizări, iar cînd am primit şi tricoul Salomon mi-am spus: musai să termin cursa ca să-l pot purta fără remuşcări. În sala de festivităţi era plin de oameni faini, care se salutau cu căldură şi bucuria revederii în priviri. Am încercat şi eu să dau de vreun clujean sau cunoscut, dar se pare că întîrziau.  Aşa că m-am aşezat mai în faţă şi am ascultat sfaturile utile date de Lucian pentru cursa de a doua zi. La final m-am întîlnit totuşi cu Horaţiu şi prietenii lui, ne-am urat o noapte bună şi ne-am împrăştiat fiecare pe la “casele lor”, în căutarea unui somn care să ne dea puterile necesare a doua zi. Am reuşit să adorm repede, eram după o zi de muncă, în care evitasem cafeaua, tocmai pentru a adormi uşor. Am scăpat inclusiv de visele rele care mă chinuiau de cîteva săptămîni, în care visam ba că nu ajung la timp la start, ba că sînt respins la inspecţia echipamentului. Ciudat, însă, că n-am visat deloc că n-o să pot termina cursa, deci era de bun augur.

Şi a venit şi dimineaţa mult aşteptată. M-am trezit cu 5 minute înainte de a suna ceasul, am mîncat ceva uşor, mi-am pregătit rapid bagajul – tocmai primisem de la taicămeu un rucsac de trail în care mi-am pus apă cu geluri, cîteva batoane, două geluri suplimentare, bomboane cu ghimbir, un tricou de schimb, mănuşile şi genuncherele. Vibraţia premergătoare startului se simţea încă de pe străduţele înguste din centrul Zărneştiului de pe care curgeau în acelaşi sens alergători de toate vîrstele. O paradă de figuri luminoase şi echipamente colorate. Nici urmă de crispare sau îngrijorare. Toţi erau bucuroşi de ziua frumoasă ce se anunţa, de revederea multor feţe cunoscute, căci alergătorii montani formează deja o minunată comunitate. L-am reperat şi eu pe Horaţiu de la Runners Club, pe Florin Ianovici, Bogya Zoltan a trecut pe la fiecare într-o acţiune de documentare privitoare la încălţările cu care alergăm fiecare. Iată-l şi pe dl. Constantinescu, ca un etern adolescent, cu pletele şi barba în vînt, încurajînd-o cu căldură pe Hiroko Ogawa, mereu prezentă la asemenea “petreceri”. De “greuceni” ce să mai povestesc, îi recunoşti uşor după alura atletică şi echipamentul ce poartă însemnele sponsorilor (Sponser, Salomon etc.). Oricum, ei îşi ocupă locurile binemeritate în prima linie la start. Mă las luat şi eu de valul de alergători şi trec cu brio de inspecţia echipamentului (puteam fi atenţionat eventual că am prea multe la mine, nu că-mi lipseşte ceva), începem să facem joc de glezne pe riffurile AC/DC ce răsună din boxe, motoarele interne se ambalează, se turează, începe clasica numărătoare inversă 10 … 9 … 8… 7… 6… 5… îmi pornesc cronometrul şi o iau din loc în valul de oameni ce se revarsă peste linia de start.

Fac cu mîna oamenilor de pe margine, îl salut şi pe tata care filmează startul şi după prima şerpuire dreapta – stînga încep să accelerez, să ies cumva din mulţime. În faţă văd silueta înaltă a lui Florin, aşa că trag un sprint scurt pînă în dreptul lui şi îmi potrivesc paşii după ai lui. E un ritm confortabil, aşa că ridic privirea şi privesc în jur locurile de care mă leagă multe amintiri (dealurile de lîngă Gura Rîului unde cu mulţi ani în urmă se organizau concursuri de motocros, cariera de piatră de unde, într-o dimineaţă ploioasă şi rece am umplut o remorcă de bolovani pentru cabana din Tohăniţa, fîntîna lui Botorog de unde de atîtea ori am făcut plinul cu apă înainte de-a urca spre Curmătura). Trecem pe lîngă o pereche de alergători cu tricouri alb-negre de la Maratonul Apuseni ce povestesc despre antrenamentele din Parcul Babeş, aşa că le urez din mers “Hai Clujuu!” şi ţin mai departe aproape de Florin. Din zona asta traseul însă părăseşte “autostrada” pietruită şi coteşte la stînga, peste pîrîu, pe o potecă ce urcă în pădure. Acum înţeleg de ce ne recomandase Lucian să depăşim, dacă vrem să depăşim, pînă în acest punct. Pe potecă aglomeraţie mare. Mă plasez în spatele lui Florin, care e deschizător de drum. Cîteva sute de metri reuşesc să-l urmez în slalomul ascendent pe care-l face printre alergători, dar la un moment dat salturile pe care le face sînt prea mari pentru mine şi rămîn în urmă. Mă consolez repede cu gîndul că trebuie să rămîn pe ritmul meu, mai ales că sînt la primul maraton şi n-are rost să forţez încă de la început. Aşa că ţin “banda” mea, pînă ajungem la o nouă gîtuire, se intră pe poteca îngustă, unde-i musai să mergi în ritmul şirului indian. Un bun răgaz să-mi reglez respiraţia, să trag o duşcă de apă şi să admir frumuseţea satului de munte. Un cal nechează pe păşunea din stînga, altul îi răspunde stereofonic din dreapta, localnicii ne salută veseli de pe margine. Trecem pe lîngă case bătrîneşti, a căror simplitate perfect integrată în peisaj îmi aduce aminte de vacanţele de demult, petrecute la bunici. Apoi poteca îngustă se termină şi ieşim la un drum mai larg unde fiecare îşi caută din nou un ritm mai competitiv. Alerg şi eu cu poftă, perspectiva e largă, traseul urmează curba de nivel, alergătorii se bucură de ziua asta minunată, mulţi povestesc între ei în timp ce aleargă relaxat, cei ajunşi deja pe vreo culme îşi încurajează prietenii rămaşi mai în spate. Trecem şi pe lîngă prima fotografă care ne vînează cu obiectivul încurajîndu-ne să zîmbim. Mulţumim Nico !

Observ că unii alergători renunţă la bluza cu mînecă lungă şi rămîn doar în tricou şi îmi dau seama că am făcut deja o greşeală, am prins numărul pe bluză în loc să-l prind pe rucsac şi mi-ar lua mult timp să schimb şi eu bluza cu tricoul din rucsac. Aşa că suflec mai tare mînecile şi continui să alerg. Cărarea a cotit la dreapta şi deja se vede în faţă creasta impunătoare a Pietrii Craiului. Simţi cum te atrage ca un magnet, aşa că măresc din nou ritmul, ignorînd faptul că-mi este tot mai cald. Oricum trecem din nou pe sub umbra unui pîlc de brazi, unde mă mai răcoresc, apoi pe o culme apare fluturînd steagul Sponser. Îmi sună telefonul, sigur e Sorina, din păcate semnalul e fluctuant şi nu reuşim să vorbim. Aşa că mă arunc din nou pe cărarea ce coboară, să recuperez minutele pierdute. Uups, genunchiul drept îmi aduce aminte că la start am uitat să-mi pun genuncherele. Caut rapid un loc unde sa mă aşez şi rezolv şi problema asta şi revin pe traseu. Eee, aşa e mult mai bine. Drumul coboară lin spre primul punct de alimentare de La Table. Cînd ajung acolo, înghesuială mare. Ca un boboc sadea, comit o nouă greşeală, în ciuda sfaturilor date de cu seară de Lucian; bazîndu-mă că am un rezervor de 2l de apă în spate, mă gîndesc să recuperez timpul pierdut în pauzele de pînă acum şi trec în viteză pe lîngă cei ce stăteau răbdători să-şi refacă rezervele de apă. Urma să regret mai tîrziu această decizie.

Traversez rapid zona cu buşteni căzuţi şi încerc să ţin ritmul cu ceilalţi alergători. Pe poteca din pădure îmi fixez privirea pe încălţarile celui din faţa mea şi intru într-un soi de transă în care nu prea mă mai gîndesc la nimic, doar să mă ţin după cel din faţa mea. Pînă cînd am ieşit în golul alpin. Culmea semeaţă din faţă îmi aduce aminte că particip la cea mai faină alergare montană, asta-i pohta ce-am pohtit. Îmi aduc aminte de zilele în care traversam crestele cu vreo 30kg în spate, de data asta mă simt uşor ca o capră neagră. Aşa că o iau voiniceşte la deal pînă cînd îmi dau seama că încă n-am rezolvat o problemă importantă, încă sînt cu bluza groasă pe mine, iar efortul făcut pînă acum m-a stors pe mine şi a făcut-o leoarcă. Aşa că abandonez cărarea, ieşind din şirul lung de alergători ce se întinde pînă pe creastă şi schimb echipamentul: mut numărul pe rucsac, dau jos bluza care e fleaşcă şi-mi iau tricoul uşor şi uscat. Mi-e gura uscată, nu pot mînca nimic, dar trag cu nesaţ din furtun, chiar cînd dl. Bogya trece pe lîngă mine precum Asterix, aruncîndu-mi cuvinte de încurajare: “Aşaa, aşaa, trage tare !”. Termin de tras din furtun, după care trag de mine pe cărare. Mi-ar fi plăcut să mă pot ţine după el, dar mă încadrez din nou în plutonul care s-a nimerit în dreptul meu şi urc mult mai uşor şi aerisit pînă ce mă trezesc ieşind din pădure drept pe creasta ascuţită. Peisajul este ameţitor, şi la propriu şi la figurat. Sus, spre Funduri, se aud strigătele de încurajare din punctul cel mai înalt al traseului. E zona care-mi place cel mai mult, iubesc albul calcarului pe care-l dezmierd cu palmele şi talpile, răşina jnepenişului încins de soare parfumează aerul pe care-l trag cu nesaţ în plămîni. Sus în vîrf lumea stă la poveşti, face poze. Nu mă grăbesc nici eu să cobor, e aglomeraţie mare pe culoarul de coborîre, mă aşez să admir panorama. După vreo 5 minute, prind un moment mai liniştit şi mă pornesc şi eu la vale. Începe zona cea mai tehnică, ce-mi aduce aminte de căţărările şi coborîrile pe care le făceam cu taică-meu pe vremea cînd era la Brigada Vînătorilor de munte. Reuşesc şi să mă agăţ la un deget într-un ciot, aşa că-mi aduc aminte şi de mănuşile de biciclist. Mi le pun numai bine, cînd ajungem la sectoarele cu coardă, unde mă ajută să am o priză bună la semirapelurile pe care trebuie să le facem. Aici se vede cine a mai trecut prin aşa ceva şi cine e pifan. Oricum, n-ai ce te grăbi aici, siguranţa e mai importantă ca orice. Trecem cu bine de zona abruptă, asistaţi de salvamontiştii atenţi să nu facem vreo prostie.

Ajungem la baza crestei şi cărarea o porneşte pe curba de nivel. Nerăbdătorii încep să-şi facă loc să depăşească, îi las să treacă şi păstrez un ritm liniştit pînă îşi mai revin genunchii şi gleznele încinse de coborîrea abruptă. Peisajul este impunător, imi arunc privirea cînd spre creasta semeaţă din dreapta, cînd spre perspectiva largă din stînga. Deşi credeam că de aici doar voi coborî, cărarea alternează urcuşurile cu coborîşurile. Simt că oboseala începe să mă ajungă din urmă şi mă gîndesc că ar fi bine să mănînc un baton, dar înainte vreau să-mi astîmpăr setea, cînd … uups … surpriză … pe furtun nu mai vine nici un strop. Realizez ce greşeală am făcut cînd n-am alimentat în pădure. Aşa că măresc pasul, cu gîndul la apa de la Şpirlea. Dar cărarea urcă şi coboară, urcă şi coboară parcă la nesfîrşit. Abandonez admirarea peisajului, mă încadrez într-un grup care nu merge prea tare şi încep să trag de mine, cu ochii la papucii coloraţi din faţa mea. Merg mecanic multă vreme, cu buzele şi gîtul tot mai uscate, cînd de undeva de departe îmi aud strigat numele. Ce naiba, o iau razna, cine să mă strige pe coclaurile astea … De fapt Cristi e un nume comun, cine ştie cîţi mai sînt pe traseu, dă-i bice spre Şpirlea. Şi totuşi o mînă se întinde spre mine şi mă face să-mi ridic privirea din pămînt. E Laurenţiu Barză, colegul din liceu. Este unul din fotografii de pe traseu. Îl întreb dacă mai e mult pînă la Şpirlea, el citeşte setea de pe buzele mele şi-mi întinde bidonul Isostar din care trag două înghiţituri zdravene. Aah prietene! m-ai scos din dificultate. A fost doza de lichid şi solidaritate care mi-a repornit bateriile. Aşa că am pornit-o cu curaj spre ultima culme pe care flutura steagul unuia din sponsori, după care la vaale, spre Şpirlea. N-am stat deloc la refugiu, întrucit izvorul era ceva mai la vale, aşa că am mai tras un “sprint” prin pădure pînă la grupul vesel care alimenta bidoane mari cu apă de la un izvor aflat undeva sub cărare. M-am lăsat ca o plăcintă în frunze şi am aşteptat răbdător să mi se umple plosca din rucsac în timp ce sorbeam cu nesaţ un pahar de apă. Apoi am continuat coborîrea prin pădure. Speram să pot alerga, dar parcă aveam plumb în picioare. În mintea mea gîndurile o luaseră pe un circuit basculant: finalizez la Plaiul Foii, ba nuu, merg pînă la capăt, ba mă opresc, ba nuu, vreau medalie, merg pînă la capăt. Din zbuciumul ăsta dilematic m-a extras un alergător care m-a ajuns din urmă şi văzîndu-mă cam abătut, m-a încurajat c-o glumă: “Haaai, cu numărul ăsta norocos, n-ai cum să te opreşti !” Iar la privirea mea nedumerită, mi-a livrat şi poanta: “691 – şaijnouăcuuna, haa, haaa !”, şi s-a pierdut pe cărarea ce şerpuia pe lîngă pîrîu. Am zîmbit şi eu, dar îmi simţeam faţa sărată şi aspră, palmele la fel, aşa că la următorul cot m-am oprit pe malul apei şi mi-am băgat capul în apa rece. Aşa că după ce m-am mai limpezit, şi la propriu şi la figurat, am pornit să alerg pe drumul tot mai larg ce ducea spre Plai. Am trecut pe lîngă Hiroko, mergea la pas, am trecut de barieră şi-am început să urmăresc o alergătoare din faţa mea. Deja apăreau case, în curţi sfîrîiau grătare şi ni se aruncau peste gard încurajări. Am tras mai tare de mine pînă la punctul de alimentare, care era chiar pe marginea drumului.

Aici “comitetul de întîmpinare” era la post: taică-meu cu camera pornită, maicămea, un unchi şi chiar bunicul meu, un veteran, care la cei 89 de ani a venit să mă încurajeze. Cu aşa primire, cam greu să abandonezi.

Am sunat totuşi acasă şi i-am spus Sorinei că gata, am ajuns la Plaiul Foii şi am terminat. În 5 ore. Dar să stea liniştită că sînt în regulă şi că mă duc să mănînc. Aşa că am dat jos “harnaşamentul”, taică-meu s-a ocupat de reumplerea rezervorului de apă, iar eu m-am îndreptat spre masa îmbelşugată: supă, iaurturi, caşcaval, energizant, struguri, mere … N-am putut să mănînc altceva decît fructe, am băut vreo două pahare de Sponser şi am decis: da, merg mai departe. He ! He ! Oricum nu încăpeam toţi în maşină. Am scos din rucsac hainele ude şi le-am  pus în portbagaj, am strîns din nou curelele şi am verificat că vine apa pe furtun, am mai luat un pumn de struguri şi-am pornit hotărît spre Diana. Ai mei m-au depăşit cu maşina şi au mai oprit odată în punctul unde traseul părăseşte şoseaua pentru o ultimă încurajare şi scurtă filmare.

M-am uitat la ceas, două patruzeci, am început să fredonez şlagărul din liceu: “Aaam pornit să reclăaadim Diaanaaa, Un refugiuu trist şi părăaasit”. M-a ajuns din urmă un alt alergător, o vreme am schimbat impresii, apoi el a mărit ritmul, era mai în formă decît mine. Din sens opus ne-am intersectat cu doi călăreţi, ce dădeau un aer de western peisajului. Am mai depăşit doi alergători ce-şi făceau siesta la umbra unui copac şi am urcat hotărît spre pădure. După vreun sfert de oră de la intrarea în pădure am realizat că din nou făcusem o greşeală. Printre copaci circula un curent rece care anulase toată căldura acumulată pe urcuşul de pînă acolo. Aveam pe mine doar tricoul subţire, iar bluza Helly Hansen, uscată şi călduroasă, zăcea undeva prin portbagajul maşinii, deşi o pregătisem special s-o iau cu mine la Plaiul Foii. Cum am putut fi aşa uituc. Să-l sun pe taică-meu, n-avea rost, eram deja departe de drum, să abandonez şi să mă întorc nu mă înduram. Brrrr …. ce rece e pe-aici … oare o mai fi mult pînă la Diana ? Alergătorul din faţa mea şi-a scos foiţa şi s-a baricadat, bravo lui. Mi-a zis că a urmat sfatul lui Lucian, la Plaiul Foii, şi şi-a luat-o cu el, deşi fusese tentat să n-o facă. Bravo lui şi cui i-a dat sfaturi bune. Eu, dacă n-am fost atent, n-am decît să îndur mai departe. Aşa că am mai dat pe gît un gel, gîndindu-mă că poate ajută, am strîns mai tare chingile rucsacului şi m-am setat: “Lazăre, soarele e undeva acolo sus, fuga la el.” Aşa că am mărit ritmul, din dorinţa de a mă încălzi. Cărarea şerpuia tot mai abrupt, în dreptul unei stînci am întîlnit o pereche de bătrînei ieşiţi la o “promenadă” romantică ce ne-au încurajat şi ei că nu mai este mult pînă la Diana. De aici m-am îndîrjit şi mai tare căci deja se vedea cerul luminos şi cald undeva suuus. Necazul e că au apărut primele crampe, piciorul stîng începea să zvîcnească atunci cînd mă sprijineam pe el, aşa că m-am aruncat într-un urcuş în patru labe care mi-a dat curaj, căci păstram viteza, fără să mai solicit atît de mult picioarele. Şi dă-i ! Şi luptăă ! Şi clopoţeii cling – cling ! Ridic privirea din covorul de ace de brad şi văd doi cavaleri ai … tălăngilor, încurajîndu-ne frenetic. Mă ridic cu un ultim efort peste bordura de brad a potecii, trag un chiot satisfăcut privind abruptul lăsat în urmă şi mă arunc încălzit şi fără crampe pe poteca. Atmosfera devine chiar sărbătorească, apar baloane prin copaci şi voci feminine care ne ademenesc s-o găsim pe Diana. Zîmbesc ca la fotograf, de fapt la fotografa ce stă pitită între brazi.

Fredonez a la mişel jacson: “dăaartii daaiaaanaaa”, dar nici urmă de refugiu. Traseul începe deja să coboare pe nişte scări de lemn care mi se par alunecoase, aşa că le abordez prin lateral şi ajung din urmă un alergător care murmură un soi de blesteme la adresa Dianei. Se pare că asta era mica surpriză pregătită de organizatori, un mic montagne russe înainte de a da ochii cu refuguiul. Scăpăm pînă la urmă şi de acest ultim urcuş, îmi trag un pic sufletul pe o stîncă albă încinsă de soare şi pornesc mai departe spre întîlnirea cu Diana. Care e un pic zgîrcită cu noi, ne oferă doar un pahar cu apă, dar ne îndrumă spre masa îmbelşugată de la schit. Aşa că nu stau prea mult pe aici, sînt încă ameţit de altitudine şi efort, arunc o ulitmă privire pereţilor stîncoşi şi îmi dau drumul la vale, bucuros că am reuşit să trec şi de pragul ăsta şi am învins şi frigul din pădure. Inima îmi dă ghes să alerg dar picioarele dau o replică palidă dorinţei, am adunat şi o grămadă de pietricele şi ace de brad în ghete, dar nu mă opresc să le scot decît cînd ajung la Colţii Chiliei. Aici sînt de toate, masa e plină. Dau pe gît un pahar de Sponser, dar nu-mi place gustul de piersici, aşa că-l sting cu un pahar de apă şi mă aşez pe iarbă să-mi golesc ghetele. Şi-au făcut bine treaba pînă aici, n-am alunecat, nu m-au jenat, bravo lor. Privesc amuzat la cele două fetiţe care se hirjonesc în jurul mesei şi mă gîndesc că la ediţia viitoare trebuie s-o aduc şi pe fiică-mea ca voluntar la un punct de alimentare, să ajute şi să facă poze. Merită să ne implicăm copiii în acţiunile astea, au multe de învăţat, atît de la organizatori, cît şi de la alergători. Aveam să descopăr ulterior frenezia şi bucuria cu care au alergat cei înscrişi la cursele copiilor.

Mi-am încălţat din nou ghetele, mi-am reumplut bidonul din rucsac, am luat din nou un pumn de struguri şi-am pornit agale spre Zărneşti. După ce am terminat strugurii, am încercat să repornesc motoarele, dar din nou picioarele erau în contradicţie cu dorinţa. M-au depăşit cîteva fete, dar mi-am văzut de ritmul meu domol. La un moment dat, din sens opus îl văd pe Pepi, alergînd cu zîmbetul pe buze şi servindu-mi încurajări. M-am gîndit că s-o fi ducînd la Colţii Chiliei să-i ajute pe voluntari, dar am aflat apoi că a mers pînă la Diana să-şi încurajeze şi însoţească soţia pînă la finish şi că de fapt în cursă alergaseră cu toată familia. Bravo lor, ar merita un premiu special. De fapt, şi-l oferă singuri participînd in córpore la asemenea competiţii. Mobilizat de încurajări, dar şi de cel care mă depăşise alergînd doar în şosete pe iarba moale, am mărit şi eu pasul pînă am reuşit să revin la alergare. Am părăsit păşunea şi am revenit pe asfaltul dur al drumului ce vine de la Plaiul Foii. Am “regăsit” mirosul de motorină amestecat cu cel de lemn de brad proaspăt tăiat trecînd pe lîngă un camion burduşit de trunchiuri sacrificate, am făcut slalom printre jeep-uri şi suv-uri ce se îndreptau spre Plaiul Foii. Revenirea la “civilizaţie” se făcea brusc, ca un brînci într-un bazin cu apă rece. De pe margine am auzit noi încurajări ale lui Ionuţ Bebeşelea: “Haaai, că ăsta e maai uşooor ca Cindreelu’ !”. Mi-am adus aminte de finish-ul în forţă de la Păltiniş, aşa că am căutat butonul turbo şi am pornit într-un ultim sprint. Era să ratez ultimul viraj, dar taică-meu mi-a arătat direcţia corectă, nemaireuşind să filmeze nimic şi am intrat în forţa pe ultima sută de metri. De pe margine am auzit incurajări şugubeţe: “Haaai taareee, că eşti priiimuu’ !”, aşa că am făcut un salt maare peste linia de finish.

Nu ştiu dacă era zîmbet sau rînjet pe faţa mea cînd am terminat, nu am nici o poză, dar îl făcusem. Terminasem primul meu maraton şi la fel ca după primul semi, gîndul care pusese stăpînire pe mine era: daaa, îmi plaace, mai vreaaau. Mi-am adus aminte şi de ceas, am oprit cronometrul, la timp pentru a primi imbrăţişările şi felicitările alor mei. 8 ore şi un pic. Am rîs aducîndu-mi aminte că sperasem să-l fac în 6 ore, dar important era că îl terminasem fără accidentări, sănătos, voios – de fapt chiar euforic.

Cam acelaşi lucru mi l-a spus şi Florin, care făcuse 6 ore şi ceva şi m-a felicitat că nu m-am oprit la Plaiul Foii. Aş fi vrut să mai stau la linia de start şi mai ales la festivităţile de premiere, dar a doua zi trebuia să fiu acasă, la Cluj, aşa că după ce am reuşit să intru în posesia medaliei graţie bunăvoinţei organizatorilor, m-am îmbarcat în maşina alor mei şi la ora la care familia MPC sărbătorea încă o ediţie fascinantă, eu negociam cu naşul pe peron un loc la vagonul de dormit, povestindu-i prin ce aventură trecusem. După o noapte în care pe glasul roţilor de tren am tot derulat înainte şi înapoi, cînd treaz cînd semiadormit, filmul cursei, am poposit acasă cu prada mult rîvnită: tricoul MPC, medalia de finisher şi muuuulte amintiri întipărite … unele direct pe pielea zgîriată de stînci şi cioturi – dar alea dispar repede, celelalte întipărite în minte şi suflet, ce nu se vor şterge, ci se vor aduna an de an, alergare de alergare.

Dintre toate însă, MPC 2012 va rămîne locul în care am învăţat cum se “umblă” maratonul, cu ce se “mănîncă”, cu ce se “bea”. Au fost 8 ore care au trecut mai repede decît cele două de la primul semimaraton alergat la Cluj, au fost peste 2000 de metri urcaţi şi coborîţi care creează dependenţă şi care au creat legături invizibile cu toţi cei care au străbătut cărările iniţiatice ale Pietrii Craiului. Mulţumiri organizatorilor care cu rabdarea şi tenacitatea specifică oamenilor de la munte au făcut ca această alergare să fie una de poveste, iar cei ce-o trăiesc să se simtă legendari. Pînă una alta mi-am rezervat pe toate calendarele ziua de 5 octombrie 2013. Abia aştept să ne revedem la al optulea MPC !


Rezultat MPC 2012, 41 km, 2150 m diferenţă de nivel
08:02:48
locul 319 din 418 la open masculin
locul 151 din 202 la categoria masculin 30-40 ani
Detaliile cursei:
http://www.movescount.com/moves/move7898893