Maraton Apuseni 2013, long run rock 'n' roll !

Unu. Prima dată cînd alerg maratonul la Maraton Apuseni.

Doi. A doua oară cînd particip la Maraton Apuseni.

Trei. A treia ediție a Maratonului Apuseni.

Patru. Al patrulea maraton din “lunga” mea carieră de alergător.

Cinci. A cincea întîlnire cu Moșion Gheorghe.

Șase. Oare pot scoate șase ore pe traseul ăsta ?

Șapte. Al șaptelea concurs anul ăsta …

N-am mai apucat să-mi duc numărătoarea pînă la capăt că mulțimea de la start a început să se agite. Zece … nouă … ooopt … aaaa … să nu uit să-mi pornesc ceasul, uite c-a găsit repede sateliții … trei … dooooi …. unuuu … staart. Panglica albă s-a dat la o parte în fața valului de alergători. Nu știu cît de tare s-a plecat, drumul are o pantă ascendentă pe primii cîțiva kilometri, am plecat cam din spate anul acesta, așa că primele sute de metri le fac cam la pas și-n slalom. Încerc să mă țin după Virgil, care cu entuziasmul primului concurs montan o ia voinicește la deal. După primul kilometru îl las în ritmul lui, el are de alergat un semi, eu trebuie să-mi consum cu zgîrcenie energia. Urmează ieșirea de pe drumul larg și pietruit și intrarea pe drumul mai îngust și cu bălți formate în urma furtunii din seara precedentă. Pe zona asta nu mă preocupă atît viteza, cît să evit să-mi ud încălțările, ar fi culmea să alerg cu apă în ghete încă de pe acum.

Tot sărind de pe o parte pe alta a drumului am ieșit din zona împădurită, la cîmp deschis, iar în față se vedea deja primul punct de hidratare. Anul trecut mi se păruseră mai grei acești primi 5 km, anul ăsta nici nu mi-am dat seama cum au trecut. Am băut rapid un pahar cu apă, al doilea mi l-am turnat pe cap și-am plecat mai departe, nerăbdător să ajung în cel mai înalt punct al traseului, de lîngă Vf. Pietrele Mărunte. Joacă de copii, căci panta era lină. Iar spiritul ludic a pus stăpînire pe mine mai ales de aici la vale, căci urma coborîrea prin jnepeniș. Deși anul trecut reușisem să mă dau peste cap în zona asta, mirosul jnepenișului încălzit de soare mi-a stîrnit iarăși pofta de alergare. Eram din nou hoinar prin mai multe straturi ale trecutului, îmi aduceam aminte fuga de anul trecut, dar și turele de licean și student din Piatra Craiului, Pietrosul Rodnei sau Retezat. Nu-i de mirare că fotograful pitit între jnepeni m-a prins în aer, cu ochii sticlind și gura pînă la urechi.

S-a terminat și jnepenișul și am revenit pe drumul pe care anul trecut alergătorii ridicau praful la cer. Anul acesta nu era cazul, terenul era chiar puțin umed, dar ghetele aveau aderență bună. L-am salutat din fugă și mirat pe Ovidiu, care era în plimbare “în civil”, cred că a suferit ceva accidentare și nu s-a refăcut încă. Traseul a virat apoi la dreapta, prin pășunea umedă, spre o trecere peste o zonă mlăștinoasă. Eu am reușit să scap cu ghetele uscate, dar Cristi Dima, care mă ajunsese din urmă, a reușit să-și ungă ghetele cu noroi cleios. Ne-am așternut amîndoi pe o urcare scurtă dar abruptă spre primul punct de alimentare și locul de despărțire a traseului de semimaraton de cel de maraton.

Primul punct de alimentare ne aștepta generos cu fel de fel de bunătăți: pepene, lamîie, banane, glucoză, apă, izotonic și încurajări glumețe din partea voluntarilor. Am mîncat cîte puțin din toate, am băut două pahare de apă, ne-am luat la revedere de la traseul de semimaraton de anul trecut și ne-am avîntat curioși pe traseul de maraton, care ne era necunoscut. Am alergat o vreme umăr la umăr cu Cristi Dima, dar la o curbă, unde încetinisem ca să-mi aranjez centura cu numărul de concurs, a preluat conducerea. Am stat în trena lui pe ulița ce șerpuia printre casele apărute brusc în peisaj, făcînd glume pe seama aromelor izotonice ce veneau dinspre grajduri și care mă purtau din nou, proustian, în trecut, în vremurile în care trebuia să aduc din capul satului spre poiata bunicilor cele trei sau patru vaci cu ugerele pline. Fiind zi de sărbătoare, am întîlnit la porți săteni îmbrăcați în port popular ce ne încurajau cu căldură. Am ieșit repede dintre case pe lîngă o biserică de lemn bine îngrijită, unde am primit binecuvîntări din partea unei bunicuțe și mi-am adus aminte de poveștile cu Sf. Vineri ce dă povețe celor porniți în aventură. Cărarea cobora îmbietor prin iarba ce foșnea sub pașii noștri repezi, aruncîndu-ne brusc în al doilea punct de alimentare din Săgagea.

L-am întîlnit aici pe Florin Ianovici, cred că se poziționase mult mai bine la start, am schimbat încurajări scurte și pînă să mă dezmeticesc bine, deja făcea pașii lui mari și eficienți pe drumul ce urca ușor în stînga. Cristi Dima se pornise și el pe urmele lui, l-am ajuns din urmă, mi-a oferit și mie o pastilă cu săruri pe care am indesat-o într-o bucată de pepene, reușind astfel s-o înghit foarte ușor. În dreapta noastră susura un pîrîu care-mi făcea cu ochiul, tare aș fi vrut să-mi spăl sarea de pe față și mîini, dar CRDI era deja pe pilot automat, așa că nu am vrut să rămîn deja singur și am mărit și eu ritmul. Traseul părăsea drumul care mergea lin în față și cotea la dreapta, pe o cărare ce urca susținut spre o pășune largă. Aici ne-a ajuns din urmă Mihaela Amuntencei și ne-a întrebat dacă știm ce fete sînt în față, căci cei de la PA2 i-au spus că este a treia. Am încurajat-o să țină ritmul că am eu grijă să n-o depășească nimeni. A luat gluma mea în serios și-a plecat cu pași ușori la deal, iar eu m-am decis că de-aici nu mă mai țin după nimeni și-mi văd de ritmul meu. Așa că m-am abătut un pic de la potecă la o adăpătoare unde mi-am făcut “dușul” la care rîvnisem în vale și cu apa șiroind pe mine mi-am continuat într-un ritm ceva mai alert drumul pe poteca ce șerpuia pe pășunea largă, reușind de data asta să-mi ud una dintre ghete într-o zonă mocirloasă.

Am intrat apoi într-o mică lizieră de pădure și apoi pe o pajiște abruptă, cu pomi pitici, încinsă de soare. Pe cînd încercam să-mi regăsesc ritmul, a trecut pe lîngă mine ca o locomotivă elvețiană Bogya Zoltan, arătîndu-mi neostentativ pe cine moștenește Tamas. Am zîmbit în sinea mea, amintindu-mi de aceeași lecție pe care mi-o servise la MPC2012, pe urcarea încinsă de soare spre creasta Pietrii Craiului. Așa că am tras cu nesaț în piept aerul înmiresmat și mi-am continuat mult mai motivat ascensiunea. N-a trecut mult din reveria amintirilor din Crai că m-am și pomenit La Răscruce, la al treilea punct de alimentare. Am înfulecat cu poftă din pepenele zemos și avînd în minte pățania de anul trecut din Crai, mi-am umplut conștiincios rezervorul de apă.

În încurajările voluntarilor, m-am pornit hotărît pe dealul larg ce se așternea în față.

Eram deja pe a doua jumătate a traseului și mă simțeam bine, nici vorbă de crampe sau dureri de genunchi, doar o creștere a pulsului pe urcări. Un voluntar ne-a ghidat spre o coborîre tehnică pe o pășune cu smocuri neregulate de iarbă, încurajîndu-ne că după ce intrăm în pădure o să dăm de paradis. Așa a și fost, am intrat într-o pădure umbroasă, cu o potecă largă, ce alterna urcările cu coborîrile pe coamele ce se sprijineau pe un perete stîncos din dreapta. M-am gîndit că ajunsesem în zona rezervației Scărița Belioara. Era plăcut, era răcoare, cîntau tot soiul de păsări și mintea-mi hoinărea din nou prin trecutul copilăriei, cînd rătăceam prin păduri cu “tata-tin”(bunicul) după lemne bune pentru grinzi sau cu mătușa (sora bunicului) după hribi. Tot trăgînd cu nesaț în piept aerul înmiresmat, am ieșit în marginea pădurii unde soarele încingea iarba înaltă și umedă.

Am mai urcat o pantă abruptă în capătul căreia am primit noi încurajări din partea voluntarilor după care m-am lansat într-o nouă repriză de alergare pe pășunea largă în dreapta căreia răsăriseră pereții stîncoși a căror frumusețe sălbatică îți atrăgea magnetic privirea. Cît pe ce să mă dau de-a berbeleacul privind grota căscată în stîncă, semănînd cu cea din Piatra Craiului. Așa că m-am oprit cîteva secunde, mi-am întipărit în minte imaginile spectaculoase, după care am plecat mai departe cu ochii la cărare. Am trecut și de Dan Tăuțan mulțumindu-i pentru fotografiile pe care anticipam că le va face, ca să avem dovada pentru cei de acasă că Maratonul Apusenilor este un tărîm de poveste.

După o scurtă șerpuire la umbra copacilor, m-am trezit pe o albie calcaroasă, ce exercita un masaj reflexoterapeutic tălpilor încinse. Cu grijă să nu calc strîmb, m-am trezit în PA4.

Din nou voluntari joviali, din nou masă îmbelșugată. Am completat din nou rezervorul de apă și cu cîteva bucăți de pepene în mînă, am pornit agale spre ceea ce ni s-a anunțat a fi ultima urcare serioasă de pe traseu. După ce am trecut printr-o poartă veche de lemn care m-a făcut din nou să mă simt ca un erou de basm ce trece granița dintre lumi, drumul larg s-a transformat într-o potecă îngustă pe pajiștea abruptă. Am băgat capul în piept și mîinile pe genunchi și mi-am propus să nu mă opresc pînă nu dau gata și această ultimă ascensiune. Mai în soare, mai pe la umbra copacilor, m-am trezit în față cu un echipaj de cruce roșie. M-au întrebat dacă e totul în regulă, le-am confirmat că da și-am continuat cu aceeași determinare. Și iată că am ajuns și la ceea ce anticipam, porțiunea de stîncă, atît de dragă mie de cînd eram mic copil. Am trecut rapid pe lîngă al doilea echipaj de cruce roșie, nerăbdător să-mi pun tălpile și palmele pe stînca albă și încinsă de soare. Pe cînd mă bucuram mai tare de această porțiune tehnică, s-a terminat și am revenit pe potecile obișnuite. Așa scurtă cum a fost, a avut însă un efect energizant, îmi recăpătasem vioiciunea și am ajuns din nou la La Răscruce. Încurajările de aici erau mult mai credibile, ce era greu trecuse, mai aveam doar 11 km pînă la finish. Am ronțăit flămînd doi pumni de alune, ca să refac pierderile de sare și cîteva bucăți de pepene pentru hidratare și-am pornit-o pe drumul larg. Am profitat de faptul că pe coama dealului aveam semnal bun și am sunat-o și pe Sorina să-i spun că ce era mai greu trecuse. Știind că nu mai aveam de tras la deal, mi-am zis să încerc să alerg cu muzică. Așa că mi-am pus căștile și i-am dat drumul. Muzica prietenilor de la Miezul Nopții mi-a aprins călcîiele și-am început să alerg pe poteca ce șerpuia printre dealurile și casele vechi cuprins de o euforie ce m-a uimit și pe mine și pe voluntarii din zona Știolne și Zăpodie.

Playlistul curgea în continuare după principiul “don’t worry, run hippie!” iar eu treceam deja fără griji prin rîurile ce-mi ieșeau în cale.

La PA5 am bătut palma cu voluntarii care ne încurajau frenetic, am băut două pahare de izotonic care mi s-a părut de data asta mult mai bun și-am plecat cu determinare pe ultimii 4 km, în încercarea de a mă încadra în modestul timp de 7 ore.

Am reușit o vreme să alerg, dar pe măsură ce minutele treceau prea repede și kilometrii prea încet, am început să mă consolez cu gîndul că cele 7 ore vor fi depășite. M-a sunat și Sorina și i-am spus că-s în regulă și aproape de finiș și m-am trezit brusc la ultima curbă, ce anunța ultimii 400m. He he, eram la o lungime de pistă de finiș.

Mi-am aranjat curelele rucsacului și-am început să alerg, ca pentru impresia finală. Am bătut palma cu Lucian Clinciu care ne încuraja de pe margine, cerîndu-i să-mi aprobe de pe acum participarea la MPC2013, după care a început să se audă larma de la sosire. Am virat scurt dreapta și am trecut linia de sosire într-un salt euforic, surprins de data aceasta de fotograful de la finiș.

Mi-am primit medalia eco de lut, felicitările din partea celor aflați în zona de sosire, mi-am adus aminte să-mi opresc cronometrul, amuzîndu-mă din nou de simetriile matematice. Avînd numărul de concurs 477, am terminat al patrulea meu maraton în 7 ore și 7 minute.

Un pic amețit de trecerea de la mișcarea de 7 ore la repaos, am început să-mi caut coechipierii. Cristi Dima a apărut mîndru cu juniorul care participase și el la proba Family, a apărut și Virgil și-am profitat de abilitățile lui de fotograf ca să facem o poză de grup cu Moșion, care-și impărtășea cu aceeași disponibilitate experiențele celor curioși.

Chiar dacă n-am reușit să fiu în prima jumătate a celor care au terminat Maratonul Apuseni (e clar că mai am de lucru la condiția fizică), am reușit să fiu printre primii la gulașul excelent, pregătit în timp ce noi băteam coclaurile.

Între timp a apărut și Cosmin, care ne-a făcut mare surpriză anunțîndu-ne că tocmai terminase maratonul, deși se înscrisese la semi. L-am felicitat pentru această performanță; și-a ales ocazia perfectă pentru a intra în rîndul maratoniștilor. Satisfacția care i se citea pe chip și bucuria cu care ne împărtășea experiențele de pe traseu sînt un argument puternic în favoarea alergării montane.

Și este doar unul din sutele de exemple. Pozele de pe traseu pentru care mulțumim tuturor fotografilor de anduranță, care au avut răbdarea să ne “vîneze” pe fiecare cu obiectivele lor, entuziasmul cu care organizatorii și voluntarii au făcut din acest eveniment o sărbătoare a alergării suprapusă peste sărbătorile tradiționale (Sînzîienele) sau astronomice (Superluna), căldura cu care localnicii ne-au întîmpinat și prietenia și altruismul de care dau dovadă alergătorii pe traseu sînt lucruri care se întipăresc adînc în memorie și te recheamă în fiecare an să hoinărești prin Apuseni.

Ne revedem la următoarea alergare montană și MUSAI, la Maraton Apuseni 2014!